CSEKE GÁBOR
Fereastră la apus
(Nyugati ablak)
48 de poeme
Foto Szentes B. Lajos |
Poemele Pe palma omenirii şi Depărtare sunt traduse de Tudor Balteş.Poezia Capacul (A fedő) a fost concepută în limba română chiar de autor; cea intitulată Odaát / Dincolo este opera bilingvă comună de Cseke Gábor şi Dan Culcer
Sticla lămpii
(Lámpabura)
sticla lămpii plesnind
sperie lumina o clatină moale
n-ajută doar s-o schimb
stricăciunea în noi dă ocoale
lampa noi o meşterim - cu ochii
orbi în noapte aţintiţi
suntem începutul şi sfârşitul
şi lucizi suntem şi ameţiţi
zărim ce-i derizoriu dar nu ce ar trebui
grăim nimic bizară pacea cuvântului spus
disperaţi ne agăţăm de pământ
deşi ştim: ce magnific e acolo sus
Reflector
(Reflektor)
peste uliţele cetăţii peste macadam
peste arce peste curbura bolţilor
peste statui peste clopote
peste creneluri peste cripte peste cimitir
peste şirul de scări peste timpul zăvorât în turn
peste iedera ce scorojeşte zidul
peste tuburile orgii peste bazinul de piatră peste schele
peste prânzul zidarului peste arcade
peste apa murdară cu spume ce-şi taie drum în vale
soarele aruncă un şuvoi de lumină
meditativ îşi fixează reflectorul asupra ta
de parcă i-ai trezi prin ceva suspiciunea
te cercetează precum copilul para viermănoasă
înainte de a muşca
Foto Oláh István |
Grădini minate
(Aláaknázott kertek)
de cum începe să strălucească faţada casei vecine
cu brazi şi munţi în fundal
de cum grajdul stiva de lemne părul şi poarta
se îndreaptă în uterul de ceaţă al zorilor în mijire
în care se concep ori se leapădă
marile speranţe
precum purpura în poala cerului
ţi se furişează-n inimă dorinţa răscolitoare
înapoi o înapoi în timp
nu prea departe
nu până la secretele inocente ale copilăriei
nici până la trilurile sugrumate de emoţie ale iubirii
doar ultima răscruce te interesează
dar nu te cheamă nimeni
nimeni nu te îndeamnă
oriunde calci
o pe unde calci
nişte grădini minate sunt drumurile timpului
bombe sunt cele mai frumoase fructe
În loc de spovedanie
(Gyónás helyett)
a mărturisi a scuipa vorbe a cleveti
a flecări în treacăt fie spus e totuna
a exprima
poate
dar niciodată cu regrete
până ne săvârşim faptele
suntem îngeri coborâţi pe pământ
apoi
abia apoi prindem de veste că am spart unicul pahar
cioburile adunate
sub inimă rănesc
în sălaşul clemenţei
mizerie măturată sub covor
aripile murdare-s amorţite
le-am ascunde dar unde
atârnă zburlite aspre -
pândim cuvântul cerului
Doar strugurii
(Csak a szőlőt)
în grădina vecinului prunii
încă erau împovăraţi peste gardul
de sârmă ghimpată am pândit fructele
răscoapte cum plesnesc împlinite
ni se părea că putem auzi fojgăiala viermilor
numai sârma aceea
numai ghimpii aceia pe sârmă
de n-ar fi fost în rest
eram profund scârbiţi de prune
cu adevărat noi preferam doar strugurii
Inchizitor cândva
(Valaha inkvizítor)
am fost inchizitor cândva
când urla şi fiului meu îmi venea să-i sfărâm căpăţâna
îl ciupeam violent când noaptea plângea
am fost un insensibil munte de gheaţă
cândva aproape am devenit criminal
am fost uimitul pluton de execuţie
inocent am fost cândva
mă trezeam cu cântece de leagăn pe buze
mulajul statuii blândeţii puteau s-o modeleze după mine
marea speranţă am fost
cândva am fost infailibil
groaznic am decăzut cândva
am fost ce-am fost odată
Grafica de Pusztai Péter |
Pe creasta ogoarelor
(Földek taraján)
pe creasta ogoarelor
calcă legănat mulţime de băbuţe cu broboadă
ciocuri de ciori
aud cum opintesc brazda înţepenită de-ngheţ
de parcă ar fi pierdut azi-vară ceva
dar ce anume ce
Pe rând precum uluitul pilot al balonului
(Sorban miként a döbbent léghajós)
am decis că
voi fi liber
cu orice preţ voi sfărâma orice
legătură la început
mi-am aruncat cât colo ceasul dar ticăitul
tot nu s-a întrerupt timpul bătea
darabana în urechi
după care urcând în tren
am întors familiei spatele
însă memoria ca un aparat
de proiecţie a evocat pe rând chipurile
palide ale fotografiei de grup rămasă acasă
apoi au urmat îmbrăcămintea
pantofii şosetele
le-am smuls de pe piele
dar n-am reuşit să mă eliberez furios
am izbit cu piciorul în pământul patriei şi după
un metru şi şaizeci şiret
s-a întins iar sub mine apoi
precum pilotul consternat unul după altul am zvârlit
din mine sacii de nisip
toate boarfele
ideile foarfecele
de unghii o sticlă de ceai medicinal reţetele
ultima respiraţie horcăită a mamei
o locomotivă azurie portofelul
stiloul
şi pentru că tot n-am reuşit să mă desprind
de acest pământ în ultima clipă m-am aruncat
în hău dar şi aşa
a rămas închis în mine un urlet
înfiorător
Rănile grădinii
(Sebek a kerten)
şipcile desprinse din gardul înclinat
răni deschise ale grădinii
cine aduce pansamentul
cine dar urgent
potopitor curge din ele
aroma căpşunilor
Secere îngustă
(Keskeny sarló)
toate cele bune toate cele bune
aşa cere buna cuviinţă
chiar de-ar fi să stai cu un picior în groapă
de parcă taina fericirii ar depinde de noi
cine ne-a lovit cu atâtea ghinioane cu vise
neîmplinte rătăciri goană disperată
după extaz iluzii
cine a promis mai mult decât poate împlini
şi cine i-a dat crezare că se vor înmulţi când
legea conservării materiei înseamnă
că deşi nimic nu se pierde pentru că totul
se transformă nici nu sporeşte
pentru că totul se transformă
iar noi ne împuţinăm ca secera îngustă
a lunii ni-s buzele încleştate
Dacă tare mă tem
(Ha nagyon félek)
de-aţi fi încă o dată pe atâţia eu nici atunci
n-aş putea spune decât că
regret să deposedez
de jubliaţia superiorităţii numerice
mâinile care mă sugrumă totuşi
fiţi cu băgare de seamă când mi-e
tare teamă obişnuiesc să urlu
Joc
(Játszma)
pe câmpul de şaizeci şi patru al tablei de şah
ne hăituim reciproc figurinele
câte waterloo cotul donului doberdo sighişoara
sunt ascunse sub pătratele alb-negre
câte învăţăminte pentru o viaţă
intrigi solii secrete morţi eroice
stupide renunţări se reconfigurează şi mereu altfel
îmi contemplu ceata împuţinată pe tablă
o cum cad se risipesc nici măcar pentru mine
ci din cauza mea soldaţi ofiţeri
dar regele mai poate scăpa cu fuga
speranţa nu moare şi la urma urmei
totul se poate rejuca.
Foto de Székely Sándor |
Fiară îmblânzită
(Szelídített vad)
după multele interdicţii ale copilăriei şi mai multe
renunţări şi-au făcut sălaş în viaţa mea
sunt înfometata sălbăticiune îmblânzită
căreia nu-i clipeşte nici ochiul
doar în sine rânjeşte urlă
când n-o aude nimeni
nicicum nu s-ar revolta împotriva vieţii
e o bleagă specie melancolică
mai bine pe sine se consumă fără odihnă
e total predispusă la autodevorare
unica sa mângâiere e
melodia ţâşnind irezistibil din interior
Pe casa noastră
(Házunkon)
pe casa noastră geam
în geam muşcată
pe ea strop de apă
pe strop fuior de raze
în raze fir de praf
pe praf o căsuţă
pe căsuţă geam
Lume mimată
(Mímelt világ)
actorul mimează o lume
nu-i lege vorba lui
cu ce nu crede se-ntoarce
omul la casa lui
uitând aplaudă strident
actorul ţipător
de la sine revine-n auz
roiul cuvintelor
şi-i doar începutul - astfel
ne tachinează actorul
el doar mimează tristeţea
dar inima trezeşte dorul
Grafica de Molnár Dénes |
Sărutul lui Dumnezeu
(Isten csókja)
un pocal de vin
la cuminecătură
din mână-n mână
ca sărutul lui dumnezeu care-i uneşte
pe toţi cei ce pentru asta au intrat în casa lui
pe marginea potirului într-un unic strat pulsatil
ruj herpes flenduri solzoase de piele
stomatită zăbală salivă vărsată din belşug
acid gastric amestecat cu alcooluri catran funingine
amărăciune sânge câte suferinţe
atâtea înghiţituri de speranţă
acesta e sângele meu
iar acesta e al nostru al nostru
ambalat în existenţa în destinul nostru
în părelnica evlavie plutind peste capetele noastre
pocalul trece de pe buze pe buze
moale ca o pecete fatală
Plutind peste braţul mort
(Holtágon libegő)
ceaţa atârnă peste braţul mort
cheag de sânge îngheţat la cot
strânsuri ce se scufundă lent
poticnit mi-e graiul somnolent
piatra s-afundă cu leneş clipocit
să ne păstrăm umani negreşit
Liniştea peşterii
(Barlangi csönd)
Tăcere de grotă e preajma toată
Doar respiraţia reţinută freamătă încet
Şi naşterea lentă a stalagmitelor
Linişte cu aripi de ortoptere leneşă ca o burniţă
Un fel de muzică mută în sorbul curentului
Nu există nimic altceva decât febrila căutare a sinelui
Uluirea că ne-ar fi putut substitui cineva
Şi nu ştim de unde până unde
Ne-am contopit precum
Fuioarele de fum ale ofrandelor urcând spre văzduh
Ca dorinţele tânjind una după cealaltă
Lipitorile amintirilor
(Emlékpiócák)
după inspiraţie acum
fluturi îmi zboară din suflet
se refugiază ca dintr-o peşteră a morţii
unde numai amintirile se mai lipesc băloase
în felul lipitorilor
sug tot sug ce mai are vreo valoare în mine
rămăşiţa de sânge măduva
apa vieţii în secare
şi eu îngădui epuizat
impasibil deocheat
de o mistuitoare solitudine lupească
Aripi topite
(Olvadó szárnyak)
aerul e-atât de ciudat
parcă-n cer m-a aspirat
ca suspinu-ţi mă înalţă
sunt abur burniţă şi ceaţă
funingine sunt şi negură
viscol de nea pe figură
ghemuit sub promoroacă
sunt pasărea ta degerată
ce vine de departe parcă
şi până ţi se-aşează-n palmă
cu îngheţate-i tălpile
i se topesc aripile
(Cine...)
(Kinek...)
Cine mai are aici
forţă să strige la noi?
Căci atunci când se strigă, mă rog frumos,
noi nu mai vrem aşa ceva,
nouă ne-a fost de-ajuns,
cu vârf şi îndesat...
Dar cine mai are puterea de a spune
că din toate acestea ne-a fost de-ajuns?
Ei, cine?
Eu n-aş îndrăzni să spun asta,
pentru că m-ar decapita, m-ar descăpăţâna,
apoi mi l-ar lipi, l-ar băga într-o băltoacă
murdară, fetidă,
în care se pişă vacile,
iar de acolo nu mai există scăpare,
nu mai,
nu mai...
Chiar dacă ar exista scăpare, nimeni nu ţi-ar spune
încotro să mergi,
singur ar trebui să găseşti drumul,
hăţaşul
pe unde cresc ciulini,
se înalţă spre cer,
pătrund în el,
se prind de haine,
îi târăşti după tine...
Iar drumul e ceva
ce e şi nu e;
dacă-l umbli e drum,
dacă nu-l mergi
e cărare de iarbă...
La preţ mărit
(Felemelt áron)
se proiectează un mare oraş modern
pe malul de dincoace al râului lethe
lângă mal staţiuni vesele charon
economiseşte pentru un motor de barcă japonez
între două transporturi visează
că organizează voiajuri de plăcere în grup
pe malul celălalt
desigur la preţ săltat
Clipele iuţi ale inspiraţiei
(Az ihlet illanó percei)
hai de-acum poţi veni inspiraţie
numai să termin de tăiat lemnele
în borta de gunoi am făcut loc
pentru doza de mâine am controlat
şi tema băiatului
şi am cusut şi-un nasture la gulerul cămăşii
am decuplat boilerul electric
şi am verificat de ce nu închide bine clanţa
după astea sunt liber
poţi veni inspiraţie
te aştept
am pregătit deja
hârtia stiloul
sunt aici m-am afundat
în fotoliu mă abandonez o clipă reveriei
cum obişnuiesc şi-mi aduc aminte că astăzi
încă n-am băut
ceai l-am preparat şi pe acesta
apoi timp de o jumătate de oră am contemplat
nimicul
apoi generos
şi puţin melancolic
mi-am dat scutire până a doua zi
Depoziţie
(Vallomás)
subsemnatul
fără nici o constrângere recunosc
că aş putea trăi ceva mai bine
sunt conştient că prin asta
şi pe mine însumi mă acuz
simultan mărturia e şi autodenunţ
dar mi-l asum
desigur acum fiecare aşteaptă
dovezile
că atunci şi atunci cu cine de ce şi unde
le-aş putea oferi însă
m-am gândit
că dacă fiecare ar completa la rândul lui un chestionar
prin care ar recunoaşte
cât de nemulţumit e de sine
cu inima uşoară aş putea susţine
contrariul celor de mai sus
Sala de oglinzi
(Tükörterem)
îndoi vapoare şi avioane de hârtie
îl joc pe înţeleptul calm şi jucăuşul părinte
mă joc de-a viaţa şi nici nu foarte rău
jucasem şi c-atârn pe-un zid de stâncă peste hău
îl voi juca apoi pe trufaşul care aude şi vede totul
jucăriile mele ar umple un bazar cu totul
după ce vopseaua se va scoroji pe piatra funerară
îmi voi căuta şi-atunci şi acolo tovarăşi de hârjoană
lume inimă râdeţi hohotiţi nu vă întristaţi
chiar de crunt vă bate ploaia ori chinuri înduraţi
să ne jucăm că ne luăm îndată zborul tăvăliţi pe vânt
ocolind vârful copacilor şi turnurile pe rând
şi-atunci brusc am coborî într-o imensă sală
de oglinzi ca un fulg de nea cu plutire domoală
şi ne-am zări multiplicaţi plutind în strălucirea oglinzii
înainte de a ne topi zvăpăiaţi în jucăuşe extincţii
Desen de Vigh István |
Până masa...
(Míg az asztalt...)
De locul acesta sufletul îşi ia adio,
straniu, vesel glas la radio.
Nefiresc de frumoasă zi de primăvară,
băiatul se lipeşte strâns de mine
trenuri zgomotoase gonesc
în craniul meu.
Bocesc acest pământ, deja îl părăsesc,
noroiul lui încă se zvântă pe-ncălţări,
se-aude şuierul hoinar al trenului,
mie mi-a dat semnal acum, apoi Apahidei.
Se adună resturile, se umple sacul,
sus-jos îşi târşesc paşii gospodinele pe scări,
Giani Morandi ştie bine,
cântă pentru un bloc de prefabricate,
ce ştiu eu până
unde voi ajunge
până termin de pus masa,
sufletul se desparte deja de locul acesta...
ne petrecem
(múlunk)
cu fiecare clipă amânată
cu fiecare gest nefăcut
cu fiecare gând sfârtecat
ne îndepărtăm tot mai mult de noi înşine
şi vom fi pustii
precum trecutul
dacă nu ne întâmplăm
dacă doar ne petrecem
1993
ritm domolit
(lassított iramodás)
ştiind totul şi nesperând nimic,
îmi provoc destinul, deşi mai bine-aş stârni un câine-n lanţ
lângă gardul unei grădini străine, în plină zi, până ar rupe lanţul,
faţă-n faţă cu sălbăticiunea, aşteptând clipa hotărâtoare,
să fim doar amândoi, până la-ncleştare, -
cea mai mică tresărire, tupilare, ezitare în gesturi
e un îndemn la victorie, la alungarea moleşelii,
acesta-i sfârşitul inevitabil, deja mi-aud gâfâitul,
şuierul plămânilor, dar ce să fac,
nu-i nici un câine în grădină, copoii
urii se strecoară camuflaţi, slobozi, oare din ce direcţie
mă vor ataca neauzit, cu ritm domolit,
cu şirul dinţilor perfect îmbucaţi, rânjiţi, care nu clănţănesc
niciodată, se închid implacabil ca uşa metroului
1993
fereastră la apus
(nyugati ablak)
1
Fereastra mea dinspre apus
o deschid în zori devreme
dar soarele nu-l pot zări
aici pătrund numai reflexe
Dar cum globul se roteşte
apare-n final şi soarele
istovit înţelept precum cel
ce-a-nţeles că-i scad şansele
Piere-n hău văpaia de-adio
după zilnica moarte prin foc
nimic nu promite nicicând
însă revine zilnic la loc
2
cum îşi întoarce soarele încă o dată privirea înapoi
înainte de scăpătatul final
şi vede cu chip sângeriu
câte lucruri a neglijat câtă vreme a fost stăpânul cerului
trimite un ultim mesaj disperat spre lume
răbufnirea călduţă a chindiei
surâsul mântuitor iertător blând
seninătatea descoperirii sinelui
care nu mai pârjoleşte nu mai chinuie
nu sufocă doar palpită căci
e jucăuş şi părelnic a fost nu-i
egoist şi-nşelător
te mângâi
precum cel ce cu fiecare gest doritor
se ia pe sine înapoi
Desen de Molnár Dénes |
vodcă pe masă
(vodka az asztalon)
(petőfi bea duşcă după duşcă-i
alunecă pe gât şi oftează
a peşte miroase candela din faţă-i
se strâmbă dar încă nu cedează
din spaţiul strâmt sufletul deprins
cu vinul zboară-ncet spre casă
convins că iulia1 încă-l aşteaptă-n
nopţile toate să-l dezmiardă
dar gheaţa lacului se rupe
în elisun2 linişte nu-i
astăzi petőfi bea vodcă
duşcă cu duşcă sporind chinu-i)
*
fost-a vreodată o revoluţie
scris-am eu poeme
mi-a lovit spada-ncinsă şoldul
am existat cu-adevărat
dincolo de-acest peisaj care-mi limitează
de-o vecie parcă spiritul
sufletul mi-l tulbură acest lac
acest brădet sălbatic această maternă voluntară
captivizantă libertate
vis au fost toate câte mi se năzare uneori
sau numai şi numai dorinţa
*
de mă gândesc, mi-au cam plăcut fetele
cum m-aş foi-ntre ele ne-ncetat
cu versul prinzi mai uşor mireasa
amorul de cântec e îmbujorat
când schimb gândul pe graiul viu
mă frământ cu teamă oare
răspunsul dat de fată fi-va
iubire ori milă-njositoare
va râde-n hohot pe la spate
ori jinduieşte la fală
fetelor eu mereu le-am scris poeme
le-or citi ele vreodată
*
asta pentru iulia duşca asta
şi poate şi următoarea
ea singură mi-a dezlegat
gura limba şi rostirea
m-a admirat şi m-a iubit
şi recunosc c-am iubit-o şi eu
iubeam în ea frageda femeie
ce m-accepta în felul meu
iubeam la ea euforia
şi faptul că-mi inspira poeme
ea a stârnit în mine poate
cele mai tainice foneme
curgeau poeme precum acasă
vinul când tata mă cinstea
dar a venit apoi şi clipa
s-o părăsesc pentru-a lupta
poate-i bine-aşa amintirea-i
frumoasă chipul nepătat
de rămâneam lipit de fusta-i
acum n-aş fi-atât de beat
aş fi omul crunt bombănitor
pe care ea întruna-l ceartă
m-aş piti şi-n gaură de şarpe
numai să tacă odată
*
despărţirea
a fost nefirească plângeam
şi-am înţeles că-şi plânge de milă
a devenit geloasă pe soldatul
care i-a răpit bărbatul
eu şi-n iubire am îndrăgit întotdeauna
libertatea
de-aceea sunt acuma în robie
*
am vrut să mor pe câmpul de luptă
n-am reuşit
dar nici nu-mi pare rău
cu rana de lance lumea mi-a transmis un mesaj
mi s-a sfârşit tinereţea frivolă
dacă aş scrie acum aş face-o pentru mine
publicul din preajmă a dispărut
aştept apropiata înserare
înghiţitură după înghiţitură aştept melodia
dar numai tentative şovăitoare
îmi joacă pe buze
altfel sunt bine tratat
trăiesc cu vodcă şi somon
*
anna3 doarme
fiinţa ei scumpă
umple patul camera
îmbrăţişarea ei mă ţine strâns
cum ţine pământul rădăcina
ca să-mi supravieţuiesc mie însumi
ea-mi dă hrană băutură tace alături
ea mi-e binecuvântare şi pedeapsă
aurul strălucitor al robiei
însuşi malul acestui lac4 e o imensă cătuşă
nici n-am băgat de seamă când mi s-a-nchis pe-ncheietură
anna mi-a fost dată pe deasupra
căldură mi-am dorit căldură mi s-a dat
*
deşi ce straniu e
ehei ce straniu-i
că eu robul din barguzin5 sunt
stăpânul cuiva
că omul care mâzgăleşte săptămânal un raport
despre cum se simte
şi cât de mult îşi respectă straja
ţara tătucul ţarul
că poate da şi el una-două porunci
culcă-te desfă-ţi picioarele
de femeie mi-e poftă nu de portocale
fii bună şi ţine-ţi gura
oricum nu pricep ceea ce spui
şi chiar dac-aş înţelege la ce bun
întunericul mi-e unicul prieten
şi sticla gâlgâitoare din faţă
*
îmi place când urlă
viscolul afară
cât timp îl ascult
mă umplu de copilăreasca bucurie
că lumea o cuprindem iară
pentru că eu sunt ruda viscolului
zbor cu el urlu în căldura încăperii
el e forţa care mă eliberează
uneori mă şi sperie
pentru că mă ademeneşte pe drumuri lungi
şi-n final rămâne aceeaşi întrebare
să-ngheţ aici ori cu cincizeci de paşi mai încolo
*
tac
câtă vreme am ce bea
n-am nici forţa de-a-ntreba
sunt un mecanism îmi trăiesc viaţa
am un pat şi-n el o femeie
care-mi dă hrană şi mă leagănă
de m-apucă nebunia
care nu-mi înţelege destinul
dar şi-l asumă dacă-i necesar
poate-i un dar de la ţar
cine ştie cine sunt
dar cine sunt eu de fapt
toane viscole
*
pilvax6 imn naţional drapel
junii din martie7 proteste
tancsics8 proclamaţie9 muzeu10
revoluţie trăiri violente
amintiri ce rost au unele-n
vis se redeşteaptă
eu trăiesc de parc-aş fi murit
poate nici iulia nu m-aşteaptă
*
(de ce-ai pozat toată viaţa
alexandre o alexandre
de ce ai fost laş să-ţi verşi
sângele pe baricade
de ce n-ai spus atunci
că viaţa ta-i mai
scumpă decât un gest eroic
cântecele renegate
îţi falsifică destinul
ai devenit om chinuit beţivul
ce-şi murmură-n barbă
şi-n timp ce calcă spre moarte
se-mpleticeşte şi se clatină)
*
de-aş mai putea scrie un poem
unul singur pe plac
aş putea muri pe loc apoi
doborât ca un copac
însă-acel poem de-ar fi să-l scriu
cui i s-ar adresa oare
nu-i cine să-mi priceapă limba
pe-aceste plaiuri bizare
poet secat condamnat la viaţă
cine-l ştie a fost nu-i
împleticit pe poteci cu stele
atinge capătul drumului
fi-va fum ori pumn de ţărână
strigăt prelung de disperare
hrană pentru muşte şi viermi
blestem şi binecuvântare
1993
______
1 Szendrey Júlia, soţia poetului (născută în 1828). S-au căsătorit la data de 8 septembrie 1847, petrecându-şi luna de miere la castelul contelui Teleki Sándor, la Coltău. Au avut împreună un fiu, Zoltán (n. 1848). I-a inspirat poetului cele mai frumoase poezii de dragoste. După dispariţia lui Petőfi la Albeşti, l-a căutat fără rezultat vreme îndelungată, iar în 1850 s-a căsătorit cu istoricul Horvát Árpád. A murit în 1868.
2 Elisun, sat siberian locuit de mongoli, la circa 40 km de Barguzin, în vecinătatea lacului Baikal, unde se presupune că ar fi fost deportat poetul şi unde i-au fost căutate osemintele.
3 Conform istoriei orale, deportatul Alexander Petrovics (numele de familie al poetului) ar fi fost găzduit de Anna Kuzneţova. Legenda spune că s-ar fi căsătorit şi ar fi avut un fiu împreună.
4 Lacul Baikal.
5 V. nota 2.
6 Cafeneau Pilvax (după numele lui Pillwax Károly), loc de întâlnire favorit al scriitorilor şi persoanelor publice din Budapesta. Aici a luat naştere în 1846, din iniţiativa poetului, Societatea celor Zece (alături de el, ceilalţi membrii erau Jókai Mór, Tompa Mihály, Degré Alajos, Obernyik Károly, Pálffy Albert, Bérczy Károly, Pákh Albert, Lisznyai Kálmán şi Kerényi Frigyes). De aici au pornit tinerii revoluţionari să publice proclamaţia, aici şi-a citit Petőfi poezia Cânt naţional.
7 „Junii din martie”, sub acest nume fiind cunoscuţi tinerii radicalişti din gruparea poetului, care au iniţiat revoluţia, cărora li s-au alăturat şi alţii, ulterior fiind îndepărtaţi de aristocraţia liberală, politicieni cu experienţă.
8 Tancsics Mihály (Mihajlo Stančić, 1799-1884), scriitor, publicist, unul dintre primii politicieni socialişti din Ungaria. În 1847 a fost condamnat pentru delicte de presă şi întemniţat în închisoarea din Buda, de unde tinerii revoluţionari l-au eliberat. A jucat un rol politic important în timpul revoluţiei.
9 Proclamaţia a fost concepută în 12 puncte de Irinyi József. În dimineaţa zilei de 15 martie, un grup de tineri în frunte cu Petőfi Sándor, Jókai Mór şi Vasvári Pál se deplasează la tipografia deţinută de Landerer Lajos şi Heckenast Gusztáv şi-i constrâng să tipărească fără cenzură proclamaţia şi poezia lui Petőfi, Cânt naţional.
10 După tipărirea proclamaţiei, junii din martie au convocat o adunare populară în faţa muzeului, la care au participat peste zece mii de oameni.
rime gri
(szürke rímek)
(sub iederă)
biserica s-a năruit sub iederă
turnul se clatină ăsta-i sfârşitul
întâi a dispărut pe nesimţite credinţa
părăsind cu cruzime totul
(dimineaţa ne trezim împreună)
dimineaţa ne trezim împreună
ceaţa şi eu
ceaţa se risipeşte-apoi
se ridică la cer
precum un nescris
poem
(toate s-or uda odată)
toate s-or uda odată
când se pune-a ploaie
cu şopotit de picuri
timpul curge şiroaie
(doar o mască-i noaptea)
doar o mască-i noaptea pentru lume
să nu cunoască omul ce se petrece-anume
că totu-i în ordine lasă-l să creadă
că viaţa-i frumoasă dar cam riscantă
înainte de plecare
(indulás előtt)
priveşte în gară iată
trenul trage la peron
scara îndată-i liberă
să-ţi urci bagajele-n vagon
fusta largă se pliază
pe pulpele încordate
drumul fără greş l-au socotit
meşterii căii ferate
ne privim ceasurile
cinci minute şi vagonu-i dus
n-are rost să vorbim
tăcem n-avem nimic de spus
1973
strânsură
(hordalék)
câte o scândură câteva căuşe
de portocale putrede ochelari de scafandru
trei nasturi de jeans un slip
pipe sfărâmate cleşti
rupte de rac un piaptăn
fără dinţi o găleată de joacă
perii de rădăcini roase până la lemn
şi încă atâtea altele însă
mai presus de toate
răsuflarea sărată
a mării şi câteva frânturi
de poezie izbindu-se necontenit
de stânca neagră ieşită din apă
1979
până merge ascensorul
(míg jár a felvonó)
ninge de ieri necontenit
aud uneori ascensorul pornit
stau ghemuit în buncărul de beton palatul meu
farul meu în locaşul de pândă
pe vârful himalaian al casei scării
sunt umplutura sandviciului
dintre acoperişul subţire de beton şi fundaţie
cerul liber deasupra-mi
prăpastia dedesubt
dar acesta mi-e refugiul şi-acum
ninge de ieri fără contenire
liftul coboară şi urcă-n neştire
vizuina mea de bloc scutul de ţestoasă
pivniţa podul căminul
grajdul atelierul cuibuşorul de bucurii
cameră de convalescenţă spălător
cuib de gândaci fortăreaţă de furnici
depozit de carte labirint
capcană pentru elefanţi
tu dispari de-aici
catafalc
plec de-aici şi-aici revin
în singurul meu
imobil
nu-i nici un bai până merge ascensorul
şi-s cât de cât accesibile scara coridorul
de unde atâta zăpadă cât e norul?
2002
megafon
(megafon)
în sala de aşteptare megafonul
mă strigă pe nume
mă cutremur
în această gară îndepărtată
de sufletul meu cine aici
m-ar putea cunoaşte pe nume?
poate am visat? ori n-am auzit bine
aşa cum înghiţim cu noduri
când ne înecăm?
cui i-aş putea fi dator aici
cine se joacă aici cu noi?
aştept obişnuita repetare
căci nu-i aşa se anunţă de multe ori
dacă pleacă ori soseşte vreun tren
megafonul îşi face cu sârg treaba
pârâie şi latră
nu ştiu ce aş fi putut pierde
şi nici cine mă are în evidenţă
în acest ţinut
stau în sine prăbuşit
aşteptând răspunsul
ce să fac răspunsul întârzie
de parcă nici nume n-aş avea
aplecat peste mine
pe stâlpul înalt
megafonul vorbeşte despre altceva
poate voi plecat estimp
căci n-am aici nici o treabă
megafonul acela în inimă
amplifică sonorizarea
2002
antarctica: dus-întors
(antarktisz: oda-vissza)
1. (Spre Antarctica)
hai să fugim împreună în antarctica
nu te frământa prea mult e nebun cine
se sperie de drumul lung de frigul polar
o să ne meargă bine acolo şi se rezolvă dintr-o dată totul
încetează păcatul obsedant făţărnicia
râsul eliberator va răsuna precum cristalele de gheaţă
nu ni se vor vedea decât ochii
din ei vom descifra ce s-a întâmplat cu noi
eu îi întreb pe ai tăi tu îi pândeşti pe ai mei
în tine văd limpede dorinţa copilului tău
nenăscut care se ascunde acum în celulele tale
aşteptând încordat să vadă cum i se plămădeşte destinul
în gerul polar ne putem conserva
pentru o epocă mai bună în care ne vom topi frumuşel
şi vom trăi cu fervoare scurta primăvară antarctică
acum încă nu suntem decât două blocuri de gheaţă
atacate brutal de soare
hai cu mine în antarctica de parcă ne-am duce acasă
asta deja-i gheaţă cuvântul inimii siderate
2. (Sloiuri crăpate)
nu mai îndrăznesc nici s-adorm
aud cum crapă sloiurile de gheaţă
stăm amândoi ghemuiţi înspăimântaţi
pe pluta ce se fisurează
capul năuc ţi-l sprijini de umărul meu
oceanul se agită
ce se mai năpusteşte asupra noastră
odată şi-odată sloiul nostru va crăpa
te sprijin zi şi noapte
ca să nu alunecăm brusc
pe şuvoaie de ape ce se îndepărtează
nu mai îndrăznesc nici s-adorm
aşa poate nici nu mă voi trezi vreodată
3. (Legătura tainică)
ce-i foiala asta sub gheaţă
înveşmântaţi în albastru opalin
peştii ne urmează în bancuri
corp lângă corp corp peste corp
ne minunăm la vederea acestei migraţii
dispariţia în nemărginit
câţi vor mai veni şi unde
nu va şti nimeni niciodată
că peştele pe care-l trage-n frigăruie
e o tainică legătură ce ne uneşte
suntem un singur trup divizat în două
înotăm în mijlocul unui sloi
strălucitor prădat
unde am devenit unul
tu şi eu
4. (Calendar încurcat)
socotesc în zadar
de câtă vreme trăim la pol
calendarul s-a răvăşit
tot aşa cum şi busola începe un dans bizar
în mâna noastră
şi nu se găseşte nici un pizmaş
care să se repeadă în goană după noi
numai din dorinţa de a ne face rău
şi să-şi asume această existenţă
în care bucuria solitudinii
alternează cu forţa vitală a iubirii
tocmai în asta constă minunea antarctică
nu-i darul însufleţit al ţării de gheaţă
noi am adus-o aici
5. (Peisajul inexistent)
ancora trasă
pe malul ce se-ndepărtează nici ochiul mijit
nu poate descoperi speranţa zgribulită rămasă singură
umblând rănită încolo şi-ncoace
despre soarta vaporului pus în mişcare
decid puterile de sus eu nu pot decât să contemplu
de la pupa golful ce se închide într-o cicatrice de gheaţă
ca o rană nesfârşită
leagăn dureros amintirea înfrigurată
a unui ţinut care n-a existat niciodată
a unei libertăţi rămase în depărtare
care e vie numai atunci şi acolo
unde omul e incapabil să trăiască
6. (Se demontează circul)
te sprijini în coate lângă mine
chipul ţi-e de nepătruns
tăbăcit
şi până-ţi inventariez pe-ascuns coşurile
rădăcina nasului umflat
marginile buzelor răsfrânte
mustăcioara mătreaţa
de la rădăcina părului
de parcă aş cerceta un continent străin
mi se face ruşine
deşi puteam să văd toate astea şi până acum
mâna ar porni delicat pe drumurile obişnuite
la jumătatea drumului gestul îngheaţă-n gând
cum totul se îndepărtează
rămâne în urmă ţărmul şi tu împreună cu el
pe ţărm speranţa aleargă încoace şi încolo
frângându-şi mâinile
rămâne libertatea focul nopţilor
frumuseţea noastră cuvintele
ca atunci când se demontează
circul pe îndelete
fără speranţă
în ordine răsturnată
1993-1994
(Din volumul Szerpentin vándora/Călător pe serpentine, Editura Polis, 2010)
Pe palma omenirii
(Az emberiség tenyerén)
Doar să te plângi - aici
aceasta-i legea,
te-ascultă o armată-ntreagă,
iar sus pe rafturi se agită
medicamente pentru tine,
pe pat ţi se aşază cel
ce azi învaţă medicina,
ne cercetăm reciproc, situaţia
ne-a-nlănţuit
fără scăpare.
Bine-ar fi să schimbăm locurile,
iar dacă tot nu poţi scăpa
mai bine-mi văd de treabă
şi scriu
versuri cu lujer de dovleac -
pluteşte-n mine-o nelinişte,
altuia mult i-ar plăcea
pe palma omenirii să se odihnească!
- nu m-am născut eu pentru asta,
aşa încât ocup doar patul
în timp ce alţii dorm în gări,
dacă paznicul sălii de aşteptare
e înţelegător,
deşi aparenţele nu vorbesc despre soarta lor,
în locul biletelor, mototolite
fişe de internare
încearcă să prezinte ...
Astfel fierbe în mine umilinţa.
Cu toate-acestea,
sunt ţintuit de pat.
Depărtare
(Távolság)
lui Kiss János
Mă plîngeţi?
N-aud prea limpede,
vîntul cîmpiei se-ntristează.
Sau poate mă invidiaţi?
Cald se făcu,
pe neaşteptate ...
Îmi sorb cafeaua de dimineaţă,
singur mi-am făcut-o;
cu lipsurile voastre mă lupt,
singur am vrut-o.
Gălăgios de coborîţi, să zicem, în piaţa Păcii, taman,
să-mi ţineţi locul, voi reveni an de an
şi versul rece-1 scriu să nu mă doară-acum,
mai trebuie multe-ndreptate la mijloc de drum
dacă citeşte altul,
nu-nţelege
de ce teama asta,
pe buzele-i severe
gîlgîie
rîs înspumat.
Nebun - murmură-ntîi doar pentru sine
şi cum vîntul cîmpiei tristeţea, adulmecîndu-mă, vine
Fii
cîine turbat,
scutură-te de apă!
Ploi locale vor fi,
cerul anunţă -
iar poamele pădureţe se coc deja, iată.
Capacul
(A fedő)
Gânduri la borcan preparăm.
Suntem în plin sezon.
Sunt produse naturale,
concentrate, greu digerabile, dar merită
osteneala. Producţia din acest an
a depăşit toate aşteptările.
Borcan să fie,
căci gânduri răsar cu duiumul.
Mai consumăm cîte unul de cum îşi scoate capul,
doar nu strică să mai şi cugetăm.
În rest dăm bătaie, la umplut borcane
cu gânduri înghesuite unul lângă altul,
gânduri mai bune şi mai rele,
gânduri firave şi lungi ca şopârlele,
gânduri uşoare, picante, ori negre, ceţoase,
chiar duşmănoase de cum răsar, şi cum răsar!
Borcan să fie
şi un strat auriu, subţire, de ulei deasupra,
capac peste ele, repede, să nu se altereze
sub celofan,
gânduri pentru vremuri mai grele
când stăm şi oftăm îndelung în faţa hârtiei
fără nici o idee...
2005
Odaát / Dincolo
a város rám várt én belészülettem
devenit-am şi clujean şi poet
de immár világpolgár lettem
ezit între cauză şi effect
várom az álmaim halálát
am obosit să trag, o barcă pe uscat,
az idő kócos kopott szakállát
bombănind şi mascat
bástyák tövén de jót hugyoztam
simţind că nu se mai poate
a málló köveket lelocsoltam
ocrotit de bezna din cetate
Hója felől vihar jött és a zápor
m-a alungat spre casă
menekülőben oly közel a távol
ca limba dată sau aleasă
megkóstolnánk e vélt kalácsot
de a fogaink jaj belevásnak
totuşi muşcăm căci mai avem putere
kihunyó életünk még felviláglik
mixând lucid reale şi himere.